Cearceafuri reci

Printre cearceafurile reci și aerul parfumat al serii de mai, mă surprind întorcându-mă în urmă cu un an, printre alte cearceafuri aflate acum la sute de kilometri distanță.

Există totuși o diferență: stă în pat lângă mine, o făptură dezbrăcată de zidurile reci ale societății, care râde mult, are dinții puțin strâmbi, dar zâmbetul perfect. Și obișnuiește să inspire mirosul ploii și să expire parfum de dragoste.

Îmi place să o privesc. Aș privi-o zile în șir, i-aș analiza fiecare detaliu al feței și al corpului, fiecare gest scăpat de lațul feminității studiate și pierdut în naturalețe.

I-am spus de atâtea ori că i-aș putea scrie un roman numai despre arcul buzei superioare. A început să râdă iar și m-a întrebat când mi-am dat seama prima oară că o iubesc.

„În una dintre plimbările noastre, când stăteam pe canapeaua galbenă a hotelului și ascultam muzica unui post TV prost. Tu te-ai urcat pe masă și ai început să dansezi, iar eu mi-am dat seama că nu mai pot trăi fără tine.”

Probabil așa ar fi trebuit să îi răspund. În schimb, m-am mulțumit să mă lovesc iar de zidul impenetrabil ascuns în privirea ei, de poarta veșnic închisă către acest suflet care declanșează furtună și fulgere celor îndeajuns de sensibili, dar prea nesăbuiți în încercarea disperată de a o deschide.

Am schimbat subiectul, evitând să-i spun acest adevăr care îmi ardea gâtul de prea multă vreme.

Știu că nu avem prea mult timp împreună și nu vreau să deschid discuții sentimentale care să se finalizeze cu acceptarea faptului că despărțirea este inevitabilă și singurătatea iminentă. Doi fugari de adevăr, am făcut un pact tacit să rămânem singuri împreună, cât se mai poate. Sau până se hotărăște ea că vrea o familie.

Până atunci însă, eu am ales negarea. Dar nu am știut că negarea își face cuibul printre cearceafuri reci.