Obsesie

Vrea să plece. E 7 dimineața și ea vrea să plece. Nu pot s-o înțeleg, am rugat-o să rămână, am văzut cât de obosită era, dar în încăpățânarea ei tot insistă să plece.

Acum 2 ore am recuperat-o din oraș, semi-amețită  de aburii alcoolului. Mi-e tare dragă când o aud filozofând cu un pahar de bourbon în mână. Și mai dragă îmi e când pune paharul pe podea, mă trage încet de păr și își strânge coapsele în jurul meu.

Am ajuns să îi urăsc jeansii de bariera cărora nu pot să trec niciodată și să simt culoarea verde a geloziei pigmentându-mi mintea când îi văd osul drept al șoldului cum îmi râde în față.

Îi simt teama atunci când o trag aproape de mine și dorința când o sărut. „De ce îți e frică?” o întreb.

Își aruncă părul peste umeri, mă ia de gât și-mi zâmbește: „Am poftă de o țigară.” O urmăresc cum se ridică și își aruncă tricoul meu pe umeri. Tricoul verde, asemenea gândurilor mele.

Îi spun iarăși să rămână, dar nu mă mai ascultă, văd cum atenția i-a fost captată de melodia din fundal: „De când asculți Pink Floyd?” Îmi aruncă fugitiv o privire, ridică din sprânceana stângă și apoi începe să fredoneze.

Îmi dau seama că deja nu mai fac parte din filmul ei. 

Și o las să plece.

Taxiul frânează brusc și tresar cu un milion de întrebări în minte și cu mirosul lui în părul meu. Văd semnul rămas deasupra taliei blugilor și mă întreb dacă este real sau nu. Asemenea gândurilor mele.

Amintiri în fum de țigară cu parfum de zâmbet

A trecut un an de atunci. De când am cunoscut-o prima dată, întâmplător de-a dreptul.

Nu era cu nimic specială în ochii mei, mult mai mică decât mine, se machia cu prea mult tuș și avea părul mereu ciufulit, de parcă nu avea răbdare să și-l aranjeze până la capăt. Era frumoasă, dar într-un mod ciudat, franțuzesc parcă, în niciun caz de revistă. Frumusețea ei stătea în gesturile stângaci, de copil, ca și când nu era pe deplin obișnuită cu feminitatea proprie.

Mi-a povestit atunci că e îndrăgostită de Gilmour, Jagger și Jack. Adică de David, Mick și Daniels. Și că e fericită într-o relație cu un tip cu mâini frumoase și ochi căprui.
Nu am băgat-o în seamă prea mult, eu eram prea blazat să mai ascult copilării de genul. La urma urmei, cunoșteam bine perioada prin care trecea ea, am fost și eu acolo acum 25 de ani..

„Da' chiar, tu câți ani ai?” mă întreabă între două fumuri de țigară. „Ultima dată când am verificat aveam 28”. Îi văd privirea sceptică cum îmi numără firele albe: „Hai măă, zi pe bune, sigur ai mai mult de 35.”
Zâmbesc plictisit: „Am un suflet de copil”. Prietena ei pufnește în râs. Observ fără dificultate că asta și-a făcut planuri cu mine. Am citit-o din prima: cam plinuță și complexată, încearcă să compenseze prin favoruri sexuale. Perversa nu renunță până nu-și atinge scopul, din câte văd. Totuși nu sunt interesat: m-am săturat de oameni și de relații fără esență. O adunătură de consumatori, de plictisiți care caută evadarea din rutina zilnică prin promiscuitate și adrenalină indusă în mod antropogen.

Îmi întorc privirea  înapoi la ea. Stăm în recepția plină de fum de 3 ore deja, vorbind despre nimic. Ea se simte puțin stânjenită de atitudinea prietenei ei, își aprinde cam des țigara și suflă fumul prea repede. 

Încerc să îi surprind privirea. Am învățat să citesc atât de multe în ochi de-a lungul timpului, sclipiri și dorințe ascunse, pasiuni nebănuite și defecte de caracter, perversiuni și inocență. 
Ea are ochii mari. N-aș putea spune ce culoare, m-am repezit lacom cu certitudinea unei descifrări iminente. Ca idiotul m-am lovit de un zid de paradoxuri. Nu am văzut decât contradicții, un suflet atât de complex încât pare simplu. Se află la limita superficialității sau a profunzimii? E infantilă sau o amantă pasionată de role-playing? 
Are sclipirea vânătorului și zâmbetul căprioarei.

„La ce te holbezi?” mă întreabă râzând.
Clipesc de două ori. Mă găsesc spre rușinea mea și mai confuz decât înainte.


Copil bălai cu teniși rupți și păr blond ciufulit de vise mărețe, cum nu știam atunci cât urma să te iubesc!