Scarlet's Letter

I'm not suppose to have nightmares, but...

From: Scarlet

To: ...

Subject: The very Dark Side of my Moon

Pierduta total.
Asa ma descopar a fi in momentele curente. Incredibil, irecuperabil, cu-capul-printre-nori-si-orbitand-in-jurul-universului pierduta!
As putea sa ma duc sa imi schimb numele in Lost Cause intrucat asta ma reprezinta de vreo 3 saptamani. Si nicio luminita in orizont! Cat de mica ar fi ea. Este obositor sa cauti si sa fii atat de pierdut incat sa ti se para ca nici soarele nu mai rasare in est !

Laptopul mi-a devenit cel mai mare dusman si frigiderul cel mai bun prieten fals.
Vremea de afara nu face decat sa ma calce.pe.nervi indiferent cum ar fi ea. Atatea capricii... Atat din mediul extern, cat si din cel intern. Ma gasesc in situatia in care nu pot afirma care dintre cele doua e mai distrus si franjurit. Probabil cel intern. Nu probabil, CEL MAI SIGUR!

Antidotul nu am reusit sa-l gasesc nici pana acum. Probabil o lobotomie ar fi binevenita. Sau o lovitura cu capul de Zid.

Un clasic in viata zicea la un moment dat: 'Avem timp pentru toate". Ah, cat mi-ar placea sa-l gasesc pe nea' Caisa si sa il trag de maneca: bai mosulica, ce fusta mea de time management ai invatat matale? ce faci cu demonii din sifonier? Cum reusesti sa ii tii inchisi? Ce tehnici de dresaj stii? Învata-ma si pe mine!

Ai mei darama usa la fiecare 2 minute si navalesc peste mine lasandu-ma fara aer, numai in foc, fum si lacrimi fierbinti. Asta a fost mediul meu extern in ultimele saptamani. Fara pamant si fara aer. Doar foc si lava care imi sfaraie materia cenusie si imi goleste stomacul. 

Chiar, nu stiam eu de ce nu am mai simtit fluturi in stomac de ceva vreme.. pentru ca deja s-au metamorfozat in lilieci si vampiri!

Am atatea planuri marete pentru mine si nu am curajul nici sa ating prima treapta a scarilor care ma urca spre ele... sunt trasa inapoi de lighioanele din dulap. Am hainele sfasiate si parul smuls si imprastiat in cele 4 zari, zgaraieturi pe maini si pe picioare si mintea in alta lume. E ca visul dulce indus de un djin (posibil sa am si asa ceva prin dulap) visezi atat de frumos si in scurtele momente cand devii lucid iti dai seama ca realitatea e cu totul diferita si apoi te intrebi: care realitate este cea REALA? Dar nu ai timp sa te gandesti prea mult ca aluneci iar in veninul dulce al visarii. Si simti cum ti se imprastie in vene si parca iti da aripi, dar nu ai niciodata o oglinda langa tine sa vezi ca nu sunt aripi... ci gheare. Care nu te ridica in voia liberului arbitru, pentru ca in starea ta nu mai exista un liber arbitru. E de mult inchis in temnita din raftul intunecat al dulapului.

In speranta gasirii puterii interioare necesare pentru crearea unui antidot,

Yours truly,

Fata ale carei dulapuri sunt inchise cu o perdea.

Scarlet.

Cearceafuri reci

Printre cearceafurile reci și aerul parfumat al serii de mai, mă surprind întorcându-mă în urmă cu un an, printre alte cearceafuri aflate acum la sute de kilometri distanță.

Există totuși o diferență: stă în pat lângă mine, o făptură dezbrăcată de zidurile reci ale societății, care râde mult, are dinții puțin strâmbi, dar zâmbetul perfect. Și obișnuiește să inspire mirosul ploii și să expire parfum de dragoste.

Îmi place să o privesc. Aș privi-o zile în șir, i-aș analiza fiecare detaliu al feței și al corpului, fiecare gest scăpat de lațul feminității studiate și pierdut în naturalețe.

I-am spus de atâtea ori că i-aș putea scrie un roman numai despre arcul buzei superioare. A început să râdă iar și m-a întrebat când mi-am dat seama prima oară că o iubesc.

„În una dintre plimbările noastre, când stăteam pe canapeaua galbenă a hotelului și ascultam muzica unui post TV prost. Tu te-ai urcat pe masă și ai început să dansezi, iar eu mi-am dat seama că nu mai pot trăi fără tine.”

Probabil așa ar fi trebuit să îi răspund. În schimb, m-am mulțumit să mă lovesc iar de zidul impenetrabil ascuns în privirea ei, de poarta veșnic închisă către acest suflet care declanșează furtună și fulgere celor îndeajuns de sensibili, dar prea nesăbuiți în încercarea disperată de a o deschide.

Am schimbat subiectul, evitând să-i spun acest adevăr care îmi ardea gâtul de prea multă vreme.

Știu că nu avem prea mult timp împreună și nu vreau să deschid discuții sentimentale care să se finalizeze cu acceptarea faptului că despărțirea este inevitabilă și singurătatea iminentă. Doi fugari de adevăr, am făcut un pact tacit să rămânem singuri împreună, cât se mai poate. Sau până se hotărăște ea că vrea o familie.

Până atunci însă, eu am ales negarea. Dar nu am știut că negarea își face cuibul printre cearceafuri reci.

Obsesie

Vrea să plece. E 7 dimineața și ea vrea să plece. Nu pot s-o înțeleg, am rugat-o să rămână, am văzut cât de obosită era, dar în încăpățânarea ei tot insistă să plece.

Acum 2 ore am recuperat-o din oraș, semi-amețită  de aburii alcoolului. Mi-e tare dragă când o aud filozofând cu un pahar de bourbon în mână. Și mai dragă îmi e când pune paharul pe podea, mă trage încet de păr și își strânge coapsele în jurul meu.

Am ajuns să îi urăsc jeansii de bariera cărora nu pot să trec niciodată și să simt culoarea verde a geloziei pigmentându-mi mintea când îi văd osul drept al șoldului cum îmi râde în față.

Îi simt teama atunci când o trag aproape de mine și dorința când o sărut. „De ce îți e frică?” o întreb.

Își aruncă părul peste umeri, mă ia de gât și-mi zâmbește: „Am poftă de o țigară.” O urmăresc cum se ridică și își aruncă tricoul meu pe umeri. Tricoul verde, asemenea gândurilor mele.

Îi spun iarăși să rămână, dar nu mă mai ascultă, văd cum atenția i-a fost captată de melodia din fundal: „De când asculți Pink Floyd?” Îmi aruncă fugitiv o privire, ridică din sprânceana stângă și apoi începe să fredoneze.

Îmi dau seama că deja nu mai fac parte din filmul ei. 

Și o las să plece.

Taxiul frânează brusc și tresar cu un milion de întrebări în minte și cu mirosul lui în părul meu. Văd semnul rămas deasupra taliei blugilor și mă întreb dacă este real sau nu. Asemenea gândurilor mele.

Amintiri în fum de țigară cu parfum de zâmbet

A trecut un an de atunci. De când am cunoscut-o prima dată, întâmplător de-a dreptul.

Nu era cu nimic specială în ochii mei, mult mai mică decât mine, se machia cu prea mult tuș și avea părul mereu ciufulit, de parcă nu avea răbdare să și-l aranjeze până la capăt. Era frumoasă, dar într-un mod ciudat, franțuzesc parcă, în niciun caz de revistă. Frumusețea ei stătea în gesturile stângaci, de copil, ca și când nu era pe deplin obișnuită cu feminitatea proprie.

Mi-a povestit atunci că e îndrăgostită de Gilmour, Jagger și Jack. Adică de David, Mick și Daniels. Și că e fericită într-o relație cu un tip cu mâini frumoase și ochi căprui.
Nu am băgat-o în seamă prea mult, eu eram prea blazat să mai ascult copilării de genul. La urma urmei, cunoșteam bine perioada prin care trecea ea, am fost și eu acolo acum 25 de ani..

„Da' chiar, tu câți ani ai?” mă întreabă între două fumuri de țigară. „Ultima dată când am verificat aveam 28”. Îi văd privirea sceptică cum îmi numără firele albe: „Hai măă, zi pe bune, sigur ai mai mult de 35.”
Zâmbesc plictisit: „Am un suflet de copil”. Prietena ei pufnește în râs. Observ fără dificultate că asta și-a făcut planuri cu mine. Am citit-o din prima: cam plinuță și complexată, încearcă să compenseze prin favoruri sexuale. Perversa nu renunță până nu-și atinge scopul, din câte văd. Totuși nu sunt interesat: m-am săturat de oameni și de relații fără esență. O adunătură de consumatori, de plictisiți care caută evadarea din rutina zilnică prin promiscuitate și adrenalină indusă în mod antropogen.

Îmi întorc privirea  înapoi la ea. Stăm în recepția plină de fum de 3 ore deja, vorbind despre nimic. Ea se simte puțin stânjenită de atitudinea prietenei ei, își aprinde cam des țigara și suflă fumul prea repede. 

Încerc să îi surprind privirea. Am învățat să citesc atât de multe în ochi de-a lungul timpului, sclipiri și dorințe ascunse, pasiuni nebănuite și defecte de caracter, perversiuni și inocență. 
Ea are ochii mari. N-aș putea spune ce culoare, m-am repezit lacom cu certitudinea unei descifrări iminente. Ca idiotul m-am lovit de un zid de paradoxuri. Nu am văzut decât contradicții, un suflet atât de complex încât pare simplu. Se află la limita superficialității sau a profunzimii? E infantilă sau o amantă pasionată de role-playing? 
Are sclipirea vânătorului și zâmbetul căprioarei.

„La ce te holbezi?” mă întreabă râzând.
Clipesc de două ori. Mă găsesc spre rușinea mea și mai confuz decât înainte.


Copil bălai cu teniși rupți și păr blond ciufulit de vise mărețe, cum nu știam atunci cât urma să te iubesc!