Obsesie

Vrea să plece. E 7 dimineața și ea vrea să plece. Nu pot s-o înțeleg, am rugat-o să rămână, am văzut cât de obosită era, dar în încăpățânarea ei tot insistă să plece.

Acum 2 ore am recuperat-o din oraș, semi-amețită  de aburii alcoolului. Mi-e tare dragă când o aud filozofând cu un pahar de bourbon în mână. Și mai dragă îmi e când pune paharul pe podea, mă trage încet de păr și își strânge coapsele în jurul meu.

Am ajuns să îi urăsc jeansii de bariera cărora nu pot să trec niciodată și să simt culoarea verde a geloziei pigmentându-mi mintea când îi văd osul drept al șoldului cum îmi râde în față.

Îi simt teama atunci când o trag aproape de mine și dorința când o sărut. „De ce îți e frică?” o întreb.

Își aruncă părul peste umeri, mă ia de gât și-mi zâmbește: „Am poftă de o țigară.” O urmăresc cum se ridică și își aruncă tricoul meu pe umeri. Tricoul verde, asemenea gândurilor mele.

Îi spun iarăși să rămână, dar nu mă mai ascultă, văd cum atenția i-a fost captată de melodia din fundal: „De când asculți Pink Floyd?” Îmi aruncă fugitiv o privire, ridică din sprânceana stângă și apoi începe să fredoneze.

Îmi dau seama că deja nu mai fac parte din filmul ei. 

Și o las să plece.

Taxiul frânează brusc și tresar cu un milion de întrebări în minte și cu mirosul lui în părul meu. Văd semnul rămas deasupra taliei blugilor și mă întreb dacă este real sau nu. Asemenea gândurilor mele.